Ce frumos e acolo

Aeroportul din Budapesta, seara târziu așteptând îmbarcarea la zborul pentru București. Încet, încet se adună călătorii pentru cursa de București. Se așează doi domni lângă mine și încep să vorbească de ale lor ca să audă toată sala... Afaceri, complicații, ma rog. Apare ”piti” întruchipată într-o domnișoară mult prea plinuță pentru hainele strâmte care îi puneau în evidență picioarele grosolane. Sigur, jacheta era puțin mai lungă decât fusta și ambele abia acopereau posteriorul. Cizmulițe colorate și înalte, cercei teribil de mari și o geantă strălucitoare imensă. Hait, zic, stai că apar curiozitățile obișnuite, deja mă simt ca acasă deși am lipsit doar câteva zile.


Începe boardingul, am loc pe ultimul rând și nu-mi explic de ce. În Lubliana am plecat acum câteva ore bune, ar fi trebuit să am loc bun, de obicei la zborurile cu escală în avionul 2 prinzi loc în față. Mă gândesc că Lubliana o fi considerat aeroport mai retras, poate nu primesc locuri așa bune cand fac check-in la zborurile cu escala. Mă rog...


Lângă mine se așează o domnișoară și mă întreabă în engleză dacă am să îi dau o carte să citească. Hm... zic eu, domnișoara e îndrăzneață...


- Nu, îi răspund, dar dacă doriți vă pot da un walkman. Nu știu dacă o să va placă muzica însă.
Domnișoara e surprinsă că sunt româncă, bănuise altceva după carte... Mă rog, bine ca nu m-a luat cu germana, ar fi fost mai rău.


- Da, vă mulțumesc.
Ia walkman-ul, mă întreabă cum se schimbă melodiile și incepe să asculte. Eu citesc în continuare. După o vreme se oprește din ascultat și după câteva minute de tăcere începe discuția.


- Ați fost în Budapesta?
- Nu, vin din Lubliana.
- Da?
- Dar am fost într-un oraș din Austria cu serviciul. E aeroportul mai aproape decat Viena.
Este doar pe jumatate adevărat, anul trecut am fost pe acolo în interes de servici, acum mai vizitam prietenii. Dar după cum spuneam, îi știu eu bine pe cei care se bagă în vorbă cu străinii și știu exact ce trebuie să eviți pentru ca discuția să nu devină mai personală decât îmi face mie plăcere.


- Vai ce frumos, și cum e acolo?
- Frumos, înconjurat de munți, au un lac foarte frumos. Dumneavoastră unde ați fost?
- La Posdam cu un curs de perfecționare. E un oraș lângă Berlin.
”Serios, tu? Și Berlin pe unde e?”
- Și cum vi s-a părut orașul?
- Frumos, dar mai ales mi-a plăcut că aveau piste pentru bicicliști peste tot.
- Da? Eu am fost în Berlin dar nu am observat pistele de bicicliști, zic eu și încep să o bănuiesc pe domnișoară de snobism. Speram să nu înceapă vreo discuție despre lipsa pistelor de bicicliști in București.

- Tot cu serviciul in Berlin?
- Nu, doar un week-end în vizită.
- Și pe unde ați mai fost?
- Mai mult așa, câteva luni adică, în Dublin.
- Da? Și cum e în Dublin?
- E drăguț doar ca nu prea e nimic de vizitat, într-un week-end vezi cam tot. Și in rest eu am devenit cam depresivă din cauza climei. Dacă îmi zicea cineva înainte nu credeam, dar după câteva săptămâni de plecat la servici pe întuneric și întors de la servici pe același întuneric am început să ma simt foarte tristă. Prin martie a început să fie lumină și mi-am dat și eu seama care era cauza tristeții.
- Și cum sunt irlandezii și cluburile, pub-urile?
- Irlandezii sunt ok, iar în pub-uri nu mă prea duc nici în București. Am fost de vreo 2 ori cu colegii de la firmă dar nu mi s-a părut nimic interesant. Ba o data am fost într-un pub fără muzică, oamenii stăteau și la mese și în picioare, beau și discutau. Foarte ciudat.

- Eu am fost doar în Budapesta cu părinții și acum în Posdam.
- Eh, o să vă mai duceți, în vacanță de exemplu.
- Și ce job aveți? La o firmă mare?
- Nu, e o firmă mică de IT. Dar avem tot felul de proiecte și uneori mai trimitem consultanți la client, cum a fost cu Dublin.

- Bine că mai avem și o reprezentantă a femeilor în meseria asta.
Aici recunosc că m-a lovit, mi-a servit o frază prefabricată despre femei și programatori de m-a bagat sub scaun. Și eu săraca de mine care nu am povești despre cum sunt discriminată la locul de muncă pentru că sunt femeie....

- Da, nu e chiar așa de special, mai am colege.
De fapt, am foarte puține colege, maxim una-două dar am și eu plăcerile mele când discut cu un snobi. Așa că mai continui:
- Și dumneavoastră, ce faceți?
- Lucrez la ... (o multinațională bine cunoscută), dar e foarte mult de muncă și mai facem și cursuri de perfecționare unde este iar mult de muncă. Abia avem timp să ieșim o seară în oraș.
- Da, știu cum e. Și noi când avem termene mai stăm câte o noapte la birou.

Brusc domnișoara schimbă subiectul.
- Și, căsătorită, copii?
Desigur, puteam să scap? Aici este din nou vorba de tehnică, nici moartă nu aș recunoaște într-o discuție cu o persoană cunoscută de jumate de oră, vreo situație familială care să provoace includerea mea automată într-o categorie de persoane compătimite prin tradiție. Cum ar fi femeile nemăritate și fără copii de peste 30 de ani. Aș inventa cu ușurință un prieten și aș evita să dau detalii, dar de data asta adopt strategia detaliilor minime.
- Nu încă dar probabil în curând.
Eh, dacă ar ști el săracu ce spun eu despre el... 

Deja nu prea mai avem subiecte pe marginea carora sa ne plangem de mila. Si asa n-am aflat amanunte picante din viata domnisoarei... Poate data viitoare mai mult noroc :)