The Reader

Versiunea scurta
Povestea unei femei analfabete, fosta paznic la Auschwitz, care are o relatie de o vara cu un pusti de 15 ani. Pustiul se indragosteste, ea dispare dar se revad intr-o sala de judecata, ea in boxa acuzatilor si el student la drept care isi face practica. Nu se intalnesc dar el incepe sa ii inregistreze si sa ii trimita casete audio in care ii citeste carti. Exact la fel cum facuse si in vara aceea... Oarecum obligat de circumstante, o intalneste inainte de eliberare si incearca sa o ajute dar ea se sinucide.

Versiunea simplista
Ea este un monstru, el este un copil, ea ii distruge viata, el nu intelege nimic.

Versiunea complicata
Michael, un pusti de 15 ani, are o aventura de o vara in care descopera pentru prima data sentimentul intimitatii si dragostea dar in care se lasa condus pas cu pas de ea. Cand iubita dispare sufera dar merge mai departe. Este un tanar german care nu a participat la razboi, dar care trebuie sa traiasca cu faptele generatiei trecute. Face parte dintre cei care incearca sa inteleaga si carora o lume intreaga le spune ca nimic nu poate sa justifice organizarea unei masini a mortii in care sa ucizi milioane de oameni. Si astazi in centrul Berlinului este o lista cu lagarele de concentrare... Si filmul asta spune cate ceva din ce simte un german cand trece pe acolo.
In studentie afla ca ea fusese paznic in lagar si asista la judecata. In acest moment tanarul nostru are o problema. Nu mai poate judeca razboiul si a responsabilitatea germana doar cu rationamentul, se trezeste brusc ca in fata unei banci de acuzati in care toata lumea vede niste monstri dar el vede si o fiinta umana. Stie ca nu poate sa scuze faptele, nici nu incearca, doar sufera pentru ca stie ca acolo este o fiinta umana. O fiinta care a participat la crime si care va plati pentru asta dar a carei fata umana el o cunoaste. Practic el intelege suferinta ei si intr-un fel sufera si el, stie ca ea isi merita pedeapsa dar nu se poate opri sa nu sufere.

Ea se numeste Hannah si este analfabeta. Pentru ea o slujba oferita de SS este o slujba ca oricare alta. Probabil ca pe vremea aia ajungeai la un statut social special daca lucrai pentru SS. Asa ca ea nu vede care ar fi problema sa isi lase slujba de la Siemens si sa se angajeze la SS. Intamplator, in acel moment, SS angaja paznici.
Hannah descopera repede ca aceasta slujba, ca orice alta de altfel, are reguli si indatoriri. De exemplu trebuie alese saptamanal detinutele care vor fi trimise in camerele de gazare pentru a face loc detinutelor nou venite. Nu exista criterii clare pentru alegerea celor care trebuie trimise, deci se vade in situatia de a improviza. Alege dupa cum are chef, lucru care nu ar fi o problema daca cei alesi nu ar fi trimisi la moarte. Cum poate face un om o asemenea slujba? Probabil anafalbetismul si indoctrinarea ajuta mult.

In timpul retragerii detinutele trebuie mutate. Intr-o noapte paznicele le incuie intr-o biserica si dar biserica este lovita de bombe intr-un raid aerian. Aici intervine o problema tehnica, ce ar trebui sa faca escorta: sa deschida usile si sa riste ca detinutele sa scape sau sa le lase sa moara in biserica. Proabil datorita faptului ca ar fi fost anchetate daca ar fi scapat vreo detinuta dar nimeni nu le-ar fi zis nimic daca mureau toate, paznicele au pazit doar sa nu evadeze careva din flacari... Si nici una nu se gandeste probabil ca ce fac este o crima deoarece SS nu o considera asa. Daca vreo detinuta ar scapa, aia ar fi o crima!

In toata povestea lucrului in lagar si a procesului pentru faptele ei acolo, Hannah nu are ce sa spuna. Pur si simplu ea se supune celor care ii spun ce sa faca. Daca nazistii i-au spus sa pazeasca prizioniere a facut-o si a avut comportamentul si 'morala' corespunzatoare deoarece asa facea majoritatea. Daca acum sistemul judiciar ii spune ca este o criminala si trebuie sa plateasca pentru faptele ei, ea se supune si de data asta. Intr-un fel, Hannah este intruchiparea omului care face ce i se spune fara sa aiba vreodata vreo obiectie.

Hannah isi da seama ca ea nu mai exista ca fiinta umana si ca orice om care afla ca a fost paznic in lagar o va privi ca pe o criminala. Spune adevarul la proces dar nu poate recunoaste ca este analfabeta. Prefera eticheta 'criminala' in locul celei de 'criminala analfabeta care merita putina mila deoarece era incapabila sa inteleaga ce face'.

Povestea de dragoste dintre cei 2 nu exista. Ea a avut loc intr-o lume ireala in care nimeni nu punea intrebari si nu se gandea la viitor. Hannah stie ca nimeni nu o poate iubi stiind ce a facut, nimeni nu o poate privi altfel decat ca pe un monstru. Nu incearca sa se justifice pentru ca orice ar spune mortii raman morti. Si probabil ca intelege ca indiferent ce ar face, toate actiunile ei, sunt privite in contextul faptelor din timpul razboiului.

Michael o iubeste dar stie ca nu doreste sa o vada sau sa vorbeasca cu ea. Nu doreste sa continuie povestea de dragoste in nici un fel care implica interactiune din partea ei. Orice interactiune cu ea ar insemna continuarea povestii de o vara cu o femeie despre care stie acum lucruri ingrozitoare. Or el doreste ca povestea aceea sa ramana intacta. Tot ce vrea sa faca, poate pentru a isi domoli dureea, este sa ii daruiasca casete cu in care ii citeste carti.
 Este singura modalitate de a comunica cu femeia pe care o iubeste lasand monstrul sa isi ispaseasca pedeapsa.

Nunta Muta

Dupa parerea mea, "Nunta Muta" reuseste un singur lucru: sa redea atitudinea taranilor carora li s-a luat pamantul de catre comunisti si care sunt obligati sa stea cumiti si sa taca cand se plimba idiotii si oportunistii satului cu steagul rosu pe ulita. Si sa faca misto de ei, dar cu limita ca stiu ei ca puterea este din pacate de partea idiotilor cu steagul rosu.


Tot filmul este facut de jocul actorilor si nu de poveste sau de felul in care este realizat. Personajele sunt schematice si imaginile vor doar sa socheze prin expunerea unei mizerii excesive. Nu am inteles niciodata de ce prefera unii sa transmita un mesaj filmand in cea mai neagra mizerie si nu incearca sa spuna o poveste si sa creeze niste personaje intr-un decor normal. Atunci poate ne-ar arata ceva arta si nu doar 'arta' de a pune camera pe niste daramaturi.


In concluzie, filmul prezinta foarte veridic atmosfera din carciuma satului, are cateva bancuri memorabile si e plin de actori care joaca foarte bine. Poti sa mori de ras la cateva scene si o sa ramana in amintire cateva scene tragice.

 

Reteta pentru Ingrijirea Tenului

Ii stiti pe cei care se baga in vorba in timpul calatoriei? In tren, in avion, in autobuz? In general ma uit urat, raspund monosilabic si excesiv de politicos, comportament care are darul sa ii linisteasca subit. Uneori ma apuca insa cheful de vorba si le fac jocul. Este o discutie ca intre detectivi, cine spune mai putine despre el si afla mai multe despre celalalt. Una dintre cele mai haioase conversatii am avut-o in avionul spre Bucuresti, cu o domnisoara tanara si simpatica dar cam nesigura pe dansa. Terminase facultatea, gasise o slujba buna si acum avea timp sa se gandeasca ce altceva in afara de servici sa faca cu timpul liber. In buna traditie a tuturor curiosilor vorbareti, ajunge la un moment dat sa ma intrebe :

- Ma scuzati, sunt curioasa, cati ani aveti?

- 32.

- Mie cat imi dati?

- O, stiti eu nu ma pricep la asta. Prietenului meu i-am dat la inceput cu 10 ani mai mult decat avea de fapt. (Lucru perfect adevarat, am facut gresala sa ii spun si lui asta, nici pana in ziua de azi nu cred ca mi-a iertat-o. Ma asteapta probabil sa ajung si eu la varsta lui de atunci ca sa se razbune.)

- Cum asa cu 10 ani mai mult?

- Pai era neras și obosit. Nu a fost vina mea ca arata in halul ala.

- Si ce a zis.

- Ce sa mai zica? S-a bosumflat putin.

- Totusi sunt curioasa, cat imi dati?

- 27?

- Nu, 25. Deci arat mai batrana.

- Dupa cum spuneam nu stiu sa apreciez.

Pauza, mai asculta muzica, eu mai citesc cate ceva. Totusi discutia nu se termina aici.

- Stiti de unde pot lua carne proaspata de vitel in Bucuresti?

Ma gandesc serios la intrebare, poate domnisoara vrea sa manance carne proaspata. Ma simt chiar si putin jenata pentru ca eu nu ma prea omor la departamentul asta, cumpar cam orice este la magazinul de langa mine si in termen. Daca vreau carne proaspata cumpar de la rude de la tara. Acolo macar stiu ce iau. Dar cazurile sunt rare, m-am invatat sa mananc ce e pe la oras. Ma gandeam chiar ca domnisoara o fi de la tara, obisnuita cu mancarea sanatoasa, si sufera in Bucuresti ca mananca prostii de prin supermarket. Din pacate, cu toata bunavointa nu o puteam ajuta.

- Nu prea stiu. Eu cumpar de la mine din piata dar habar n-am daca este foarte proaspata.

- Stiti eu am fost in vacanta la munte, spune domnisoara. Acolo am cunoscut o doamna care mi-a dat o reteta foarte eficienta pentru ingrijirea tenului. Cred ca era foarte buna pentru ca doamna avea o piele foarte frumoasa deși avea 40 de ani. Vreti sa va dau reteta?

- Nu, multumesc.

- Bine, dar sa stiti ca e foarte eficienta. Oricum, reteta cere un tratament care se intinde pe mai multe saptamani și una din faze este sa iti pui carne proaspata de vitel pe fata.

Aici am ramas fara replica. Nu imi venea sa cred ca am putut sa fiu asa naiva si sa imi imaginez ca vroia carne de vitel ca sa o manance. Cum de nu m-am prins ca inca era marcata de faza cu varsta?

- Chiar nu vreti sa va dau reteta ? continua domnisoara.

- Nu multumesc, eu nu reusesc nici sa imi dau cu crema in fiecare seara, e prea complicat pentru mine sa fac tratamente cosmetice.

Nu i-am mai spus ca situatia ar fi traumatizanta pentru cateaua mea. Ea este un caine de vanatoare respectabil, brac german cu acte în regula. Mamica ei vana impreuna cu stapanul sau, si acesta a crescut puii ca pe niste viitori vanatori, invatati de mici la carne cruda. Prin urmare, scumpa mea catelusa, la frumoasa varstă de 3 luni a mirosit carnea din sacosa și profitand de 5 minute de neatentie din partea mea, s-a catarat in doua labute pe scaun, a scos carnea din sacosa si din hartie a papat tot. Bucata de carne era cam jmatate din marimea catelului… Totusi ea a mancat tot, cand m-am intors eu lingea hartia de sange. Cred ca daca as incepe sa utilizez cruditati pentru fata ar trebui sa ma bat pentru ele cu scumpica de javra. Probabil as pierde de fiecare data, poate uneori si o parte din fată, ca de, asa e la vanatoare.

Auschwitz

Acum cativa ani am vizitat Auschwitz dar zilele trecute am vazut "Gray Zone" un film despre prizionierii evrei care erau folositi pentru munca in crematorii si camera de gazare. Filmul este crutemurator si mi-am adus aminte de vizita mea la Auschwitz.


Pe drum ma intrebam ce ar trebui sa simt in fata ideei de a vizita un loc unde au fost macelariti milioane de oameni. Ma asteptam sa ma socheze ceva intr-un fel dar nu s-a intamplat nimic. Nu am avut nici un fel de sentimente, nici macar cand ne-au aratat par uman si alte lucruri ramase de la cei omorati acolo. Pe cand ne plimbam printre baracile oribile in care fusesera tinuti prizionierii, am fost marcata de cat de mare este lagarul si de faptul ca pe acolo crestea iarba ca peste tot. Am inceput sa ma gandesc in mod ciudat la iarba si am realizat cu stupoare ca daca nu iti spune nimeni ce a fost acolo poti considera locul ca unul total obisnuit… Daca nu ar fi fost pastrat lagarul ca un muzeu, locul ar fi fost acum total normal. Cum este posibil ca acele orible lucruri sa nu fi lasat nici o urma imposibil de sters pe locurile unde s-au intamplat ? Ei bine, asa e viata, singura urma de nesters in conditiile asea este memoria... Dar si asta trebuie sa fie mentinuta... Daca rasa umana mai exista peste mii de ani, cati indivizi vor mai stii ce a fost Auschwitz ?


Apoi, am vizitat peronul unde prizionierii coborau din tren, stiti acea secventa care apare in majoritatea filmelor despre lagar. Era o coroana mica de flori proaspete pe calea ferata asa cum erau cateva si in alte locuri din lagar. Incercam sa ma gandesc cam ce simteau oamenii care coborau acolo, dar erau doar ganduri, nu emotii. Si apoi, chiar pe peronul acela ma suna mama. Mama avea chef de vorba, era sambata, eu eram plecata de o saptamana, venise momentul sa afle ce mai fac, ce am mai facut, cum o mai duc, la ce ora ma intorc exact miercuri, ce am mai vizitat, ce mai e pe la servici, etc. Si desigur, ne apucam sa discutam pana ma intreaba ce fac si ii zic ca vizitez Auschwitz. Pauza…
- Dar ce ti-a venit sa vizitezi asa ceva ? 
- Pai e langa Cracovia si aveam de ales intre asta si o mina de sare, si mina de sare am mai vazut, ii zic eu.
- Aha… Bine draga, dar cred ca e un loc prea trist sa il vizitezi intr-o vacanta, mai bine stateai in Cracovia 
Si discutia continua pe alte teme.
La sfarsitul discutiei am realizat ca banalul gest de a discuta despre nimic este aproape un sacrilegiu pe peronul acela. Nimic din viata obisnuita si banala nu isi are locul acolo. Acolo totul a fost neobisnuit si nebunesc, fara sens si ingrozitor de crud. 


Si desi iarba creste si vizitatorii aduc cu ei viata obisnuita si banala nu trebuie uitat ca acela este un loc care ar trebui sa ne faca sa intelegem de ce sunt capabili oamenii. Si poate nu se va mai repeta... Desi probabil s-a repetat in Iugoslavia... 

Revolutionary Road

The movie describes very realistically a couple linked by no profound connection. They are just two partners that live in the same house, have two children together, define themselves some external common objective and fight like husband and wife. Other than that, there is not moment of intimacy, nothing truly personal in the relation besides impersonal hatred and theatrical passion.

The two believe themselves to be very special and they consider to be living in the middle of totally un-interesting people. He does not know what is its true talent, but he suspects he has one because it is not possible that he would be destined to have such an un-interesting live. She thinks to be an actresses but she has no success in the plays she occasionally gets a part.
Both believe that they have lost the chance to do something special because they married, had children and he had to take a job that bores him to death. Of course the reasoning is correct; their life has changed because they assumed some responsibilities that, in turn, made it impossible for them to follow their dreams.

What is surprising is the incapacity of the two to define themselves without using spectators. When they talk about themselves in intimacy, they are naked and extremely predictable. For example, he considers he felt alive when he went fighting on the war, and she felt alive when she has made love fist time with him. So death an sex is what makes them feel alive, quite difficult to build a life on this.

As a consequence, they had to find something to make them feel alive and as inside themselves is mostly fog, what remains are the spectators. So both our heroes construct for themselves a public image of non-conformists and they are terribly glad that they seem to be smarter than all the others. Practically they do nothing else but lying better than most…

The irony of the situation is that the two are just two common people, predictable and monotonous. As long as they played by the rules, they managed to build a house, get a car, get a job and raise two children. They could be happy if they could not feel so special and as a direct consequence, be unhappy that they have a common and normal life.
Of course, the two manage to make their lives a living nightmare, accusing each other to be: he – a coward incapable of breaking free of the common life they lead and her – an unrealistic person that wants impossible things.
At this point she has a bright idea: move to Paris where she will get a job and he will have the time to think what he wants to do. The best part of the plan is that all the others show their envy when they hear about it. They envy the lucky ones that will move to Europe and will have such an interesting life. This reaction of the others seams to give a special value to the plan… The two discovered a common objective that gives them a ‘cool’ public image and as a result they are happy.

The move is not the story of the couple jumping into the unknown and landing with luggage and illusions in Paris, but to his abandonment in favor of a better paid job. His decision is unbearable for her but she will not try in any way to follow her dream. She wants that somebody else to give her the dream realized, all her failings are because of the responsibilities she undertook but did not want, or because of the coward and common people with which she shares her life.
In the end she makes the last step toward madness in an attempt to free herself of all the stops in her way; she successfully avoids the moment where she should accept she is as common as everybody else.
He is left with the new job and with all the responsibilities. Of course he will have a monotonus life, much the same as his fathers. It is possible, a movie about its life to be more interesting than this one…

Ce frumos e acolo

Aeroportul din Budapesta, seara târziu așteptând îmbarcarea la zborul pentru București. Încet, încet se adună călătorii pentru cursa de București. Se așează doi domni lângă mine și încep să vorbească de ale lor ca să audă toată sala... Afaceri, complicații, ma rog. Apare ”piti” întruchipată într-o domnișoară mult prea plinuță pentru hainele strâmte care îi puneau în evidență picioarele grosolane. Sigur, jacheta era puțin mai lungă decât fusta și ambele abia acopereau posteriorul. Cizmulițe colorate și înalte, cercei teribil de mari și o geantă strălucitoare imensă. Hait, zic, stai că apar curiozitățile obișnuite, deja mă simt ca acasă deși am lipsit doar câteva zile.


Începe boardingul, am loc pe ultimul rând și nu-mi explic de ce. În Lubliana am plecat acum câteva ore bune, ar fi trebuit să am loc bun, de obicei la zborurile cu escală în avionul 2 prinzi loc în față. Mă gândesc că Lubliana o fi considerat aeroport mai retras, poate nu primesc locuri așa bune cand fac check-in la zborurile cu escala. Mă rog...


Lângă mine se așează o domnișoară și mă întreabă în engleză dacă am să îi dau o carte să citească. Hm... zic eu, domnișoara e îndrăzneață...


- Nu, îi răspund, dar dacă doriți vă pot da un walkman. Nu știu dacă o să va placă muzica însă.
Domnișoara e surprinsă că sunt româncă, bănuise altceva după carte... Mă rog, bine ca nu m-a luat cu germana, ar fi fost mai rău.


- Da, vă mulțumesc.
Ia walkman-ul, mă întreabă cum se schimbă melodiile și incepe să asculte. Eu citesc în continuare. După o vreme se oprește din ascultat și după câteva minute de tăcere începe discuția.


- Ați fost în Budapesta?
- Nu, vin din Lubliana.
- Da?
- Dar am fost într-un oraș din Austria cu serviciul. E aeroportul mai aproape decat Viena.
Este doar pe jumatate adevărat, anul trecut am fost pe acolo în interes de servici, acum mai vizitam prietenii. Dar după cum spuneam, îi știu eu bine pe cei care se bagă în vorbă cu străinii și știu exact ce trebuie să eviți pentru ca discuția să nu devină mai personală decât îmi face mie plăcere.


- Vai ce frumos, și cum e acolo?
- Frumos, înconjurat de munți, au un lac foarte frumos. Dumneavoastră unde ați fost?
- La Posdam cu un curs de perfecționare. E un oraș lângă Berlin.
”Serios, tu? Și Berlin pe unde e?”
- Și cum vi s-a părut orașul?
- Frumos, dar mai ales mi-a plăcut că aveau piste pentru bicicliști peste tot.
- Da? Eu am fost în Berlin dar nu am observat pistele de bicicliști, zic eu și încep să o bănuiesc pe domnișoară de snobism. Speram să nu înceapă vreo discuție despre lipsa pistelor de bicicliști in București.

- Tot cu serviciul in Berlin?
- Nu, doar un week-end în vizită.
- Și pe unde ați mai fost?
- Mai mult așa, câteva luni adică, în Dublin.
- Da? Și cum e în Dublin?
- E drăguț doar ca nu prea e nimic de vizitat, într-un week-end vezi cam tot. Și in rest eu am devenit cam depresivă din cauza climei. Dacă îmi zicea cineva înainte nu credeam, dar după câteva săptămâni de plecat la servici pe întuneric și întors de la servici pe același întuneric am început să ma simt foarte tristă. Prin martie a început să fie lumină și mi-am dat și eu seama care era cauza tristeții.
- Și cum sunt irlandezii și cluburile, pub-urile?
- Irlandezii sunt ok, iar în pub-uri nu mă prea duc nici în București. Am fost de vreo 2 ori cu colegii de la firmă dar nu mi s-a părut nimic interesant. Ba o data am fost într-un pub fără muzică, oamenii stăteau și la mese și în picioare, beau și discutau. Foarte ciudat.

- Eu am fost doar în Budapesta cu părinții și acum în Posdam.
- Eh, o să vă mai duceți, în vacanță de exemplu.
- Și ce job aveți? La o firmă mare?
- Nu, e o firmă mică de IT. Dar avem tot felul de proiecte și uneori mai trimitem consultanți la client, cum a fost cu Dublin.

- Bine că mai avem și o reprezentantă a femeilor în meseria asta.
Aici recunosc că m-a lovit, mi-a servit o frază prefabricată despre femei și programatori de m-a bagat sub scaun. Și eu săraca de mine care nu am povești despre cum sunt discriminată la locul de muncă pentru că sunt femeie....

- Da, nu e chiar așa de special, mai am colege.
De fapt, am foarte puține colege, maxim una-două dar am și eu plăcerile mele când discut cu un snobi. Așa că mai continui:
- Și dumneavoastră, ce faceți?
- Lucrez la ... (o multinațională bine cunoscută), dar e foarte mult de muncă și mai facem și cursuri de perfecționare unde este iar mult de muncă. Abia avem timp să ieșim o seară în oraș.
- Da, știu cum e. Și noi când avem termene mai stăm câte o noapte la birou.

Brusc domnișoara schimbă subiectul.
- Și, căsătorită, copii?
Desigur, puteam să scap? Aici este din nou vorba de tehnică, nici moartă nu aș recunoaște într-o discuție cu o persoană cunoscută de jumate de oră, vreo situație familială care să provoace includerea mea automată într-o categorie de persoane compătimite prin tradiție. Cum ar fi femeile nemăritate și fără copii de peste 30 de ani. Aș inventa cu ușurință un prieten și aș evita să dau detalii, dar de data asta adopt strategia detaliilor minime.
- Nu încă dar probabil în curând.
Eh, dacă ar ști el săracu ce spun eu despre el... 

Deja nu prea mai avem subiecte pe marginea carora sa ne plangem de mila. Si asa n-am aflat amanunte picante din viata domnisoarei... Poate data viitoare mai mult noroc :)

Revolutionary Road

Filmul reuseste sa descrie foarte realist un cuplu in care nimic profund nu ii leagă pe cei doi. Sunt doar doi parteneri care traiesc in aceeasi casa, au doi copii impreună, isi mai definesc cate un scop extern comun si se mai cearta ca intre soti. In rest nici un moment de intimitate, nimic personal in toata relatia decat ura impersonala si pasiune teatrala.


Cei doi se cred foarte speciali și considera ca traiesc in mijlocul unor oameni total neinteresanți. El nu stie care este adevaratul lui talent dar banuieste ca are unul deoarece nu este posibil sa fie sortit unei vieti atat de neinteresante. Ea crede ca este actrita dar nu are succes in piesele in care reuseste sa prinda cate un rol.
Amandoi au senzatia ca au pierdut sansa de a face ceva special pentru ca s-au casatorit, au avut copii și el a fost nevoit sa isi ia o slujba care il plictiseste ingrozitor. Desigur rationamentul este just, viata lor s-a schimbat deoarece responsabilitatile asumate i-au impiedicat sa incerce sa isi urmeze visele.


Ceea ce frapeaza este imposibilitatea celor doi de a se defini fara sa foloseasca spectatori. Cand vorbesc doar despre ei sunt goi și teribil de previzibili. De exemplu el considera ca s-a simtit viu doar cand a pornit la lupta pe front, iar pentru ea momentul de traire maxima a fost cand a făcut dragoste cu el. Deci moartea si sexul e tot ce ii face sa se simta vii, destul de greu sa iti construiesti o viata pe asa ceva.
Prin urmare trebuiau sa gaseasca ceva care sa ii faca sa traiasca si cum in interior e ceata, ce mai ramane sunt spectatorii. Deci cei doi eroi ai nostrii isi construiesc o imagine publica de non-conformisti si se bucura teribil ca par mai destepti decat toti ceilalti. In fapt nu fac decat sa minta mai bine decat altii...


Ironia situatiei este ca cei doi sunt niste tipi total neinteresanti, previzibili și monotoni. Cata vreme au jucat dupa reguli, au reusit sa obtina o casa, o masina, slujba si doi copii. Ar putea fi fericiti daca ar reuși sa nu se mai simta speciali si implicit nefericiti ca au o viata ca toți ceilalți.


Desigur, cei doi reusesc sa isi faca viata un calvar deoarece el este un las incapabil sa iasa din monotonia vieții si pentru ca ea este nerealista și își doreste lucruri imposibile.
In acest moment ea are o idee salvatoare: sa plece la Paris unde ea va obține o slujba și el va avea timp sa se gandeasca ce vrea sa faca. Partea cea mai buna a planului este ca toti ceilalți isi manifesta invidia fata de norocosii care vor pleca in Europa si vor avea o viata atat de interesanta. Aceasta reactie pare sa dea valoare planului... Cei doi au descoperit un scop comun care le oferă o imagine publica ”cool” și prin urmare sunt fericiti.


Filmul nu este povestea celor doi care se arunca in necunoscut si debarca cu arme, bagaje și iluzii la Paris, ci a dezertarii lui de la aceasta fuga pentru o slujba mai bine platita. Decizia este pentru ea de nesuportat dar nu va incerca in nici un fel sa isi urmeze visul pe cont propriu. Ea dorește ca altcineva sa ii dea visul ei, toate esecurile sunt din vina responsabilitatilor pe care le are dar nu le vrea sau din vina oamenilor lasi si neinteresanti alaturi de care traiește.
In final ea reuseste sa faca si ultimul pas spre nebunie incercand sa inlature toate obstacolele din cale; reuseste sa nu infrunte momentul in care ar fi trebuit sa accepte ca este la fel de comuna ca toți ceilalti.


El ramane cu slujba cea noua si cu toate responsabilitatile. Desigur va avea o viata monotona, cam la fel cu cea a tatălui sau. Este posibil ca un film despre aceasta viata sa fie mai interesant...