Photo - Paul Flora – Die Beute
1. Se da o fosta colega de servici. Am lucrat impreuna cam 5 luni, nu am discutat niciodata lucruri personale. I-am vazut prietenul intr-un restaurant la masa vecina, noi luam masa in grup vis-a-vis de birou in pauza de masa. Ei nu au zis nici macar “salut”. Ok, ea pleaca de la acel job, eu de asemenea. Si intr-o zi, dupa vreo 8 luni, desi nu discutasem pe messenger dupa terminarea proiectului ma trezesc ca ma abordeaza.
- Buna, ce faci?
- Bine, tu?
- Bine, ma marit.
Deci asa direct. Acuma ma intreb si eu care e scopul unei astfel de conversatii. Daca te mariti trebuie sa abordezi pe toti cunoscutii sa le spui? Daca eram un fost prieten puteam intelege, dar asa? Le spui ca nu te poti abtine de fericire, le zici ca sa priceapa toti prostii ca ti-ai schimbat statutul social, trebuie sa vorbeasca de acuma cu tine cu “domana”? E o intrecere pe undeva, incerca sa imi zica ca se marita inaintea mea?
Dupa ce m-am adunat de sub birou pe unde imi cazusera dintii ii bag mesajul preingregistrat pentru astfel de ocazii:
- Felicitari! Casa de piatra!
Inca mai speram ca vrea ceva de la mine.
- Da, au venit parintii lui si m-au cerut oficial de Craciun.
Am citit mesajul de 2 ori, ma gandeam ca poate nu am priceput din prima. Si restul de dinti mi-au cazut sub birou. Mi-am adus aminte de cum arata prietenul, omul avea o scuza, parea genul care nu face lucruri importante decat de mana cu parintii dar sa zicem ca sunt rautacioasa la faza asta. Totusi, ce vrea sa imi transmita persoana? Care e mesajul? Ce ar trebui eu sa fac ca au cerut-o parintii tipului oficial.
Apoi m-am gandit ce ar face mama daca ar venii unii in vizita si i-ar cere mana mea. Sigur ar juca piesa pana la capat, dar sunt convinsa ca primul gand ari fi: “Cu fica-mea ati vorbit? Ca nu as vrea sa va spun ceva si apoi sa ne trezim cu vreo problema…”
In final, pentru a imi pastra ramasita de sanatate mentala pe care o posed, am ales sa inteleg ca parintii tipului au venit la o bauta cu parintii ei in preajma Craciunului. Ambele familii au baut in cinstea (sau ca sa isi innece amarul) ca vor deveni rude prina alianta.
- Super :)
Si discutia a continuat, s-a dovedit ca persoana nu vroia nimic de la mine, de atunci nu am mai vorbit niciodata de messenger. Au trecut 2 ani.
2. Se da o fosta colega de generala, ultima data ne-am vazut acum 5 ani pe strada si am discutat 15 minute. Singura intalnire in mai mult de 20 de ani. Si ma trezesc ca vrea sa fim prietene pe Facebook. Ok, sa fim. Dupa cateva zile ma prinde pe chat-ul de pe Facebook.
- Buna, ce faci?
- Bine, tu?
- Vai ce bine imi pare ca te-am prins.
Oh, cat ador sa mi se spuna minciuni. Sunt convinsa ca nu putea sa stea ca nu vorbea cu mine.
- :). Ce mai faci?
- Uite sunt ocupata, la sfarsitul lunii ma marit in Portugalia.
Eu inteleg de aici ca nu e important cu cine se marita (femeie, barbat, maimuta) accentul cade pe Portugalia. Frate, e un pas mai sus de oricine se marita in Romania. Dar cum poti sa nu iti dai seama ca esti penibila? Cum mama dracu sa raspunzi la “ce faci” cu “ma marit in Portugalia”? Zi si tu in prima faza ca te mariti. Poti desigur sa dai peste careva care nu te intreaba cu cine (ca presupune ca te mariti cu un barbat in Romania) dar trebuie sa iti asumi acest risc. Daca nu te intreaba nu ai ocazia sa ii zici ca te mariti in Portugalia.
Bun, dupa un “hai sa mori tu” spus printe dinti bag mesajul preinregistrat pentru astfel de ocazii:
- Felicitari! Casa de piatra!
- Multumesc. Tu ce faci?
Adica tu ce faci draga in timp ce eu reusesc sa ma marit in Portugalia? Eh, nu prea rau, si eu ocupata cu diverse. Bine ca nu sunt singura si nesigura pe mine ca probabil ar fi reusit sa ma enerveze. Ii dezvalui persoanei ca am si eu o Portugalie pe undeva prin Alpi. Bun, cum conversatia devenise probabil neinteresanta, ne intoarcem la event-ul major al discutiei. Sau cu alte cuvinte, nu fusese suficient de penibila, mai trebuia sa adauge cate ceva:
- Da si am mari emotii.
- Eh, sunt normale in situatia asta.
Aici am gresit, m-am gandit la o situatie normala. Or clar nu era cazul. Aici avem o situatie anormala as zice eu.
- Da, nu stiu daca o sa fie ok rochia de mireasa. Este mai deosebita si nu stiu ce o sa zica lumea.
Deci persoana este o deosebita. O neinteleasa. Si-a asumat riscul sa isi faca o rochie de mireasa speciala (asa cum e ea) care o reprezinta dar ii e teama ca lumea nu va intelege. Pentru ca, vedeti dumneavoastra, putina lume poate intelege o persoana asa speciala. Situatia e asa de speciala incat dupa ce termin de ras nu pot decat sa bag un cliseu:
- Lasa, nu conteaza ce zice lumea. Important e sa iti placa tie.
etc, etc.
Bun, acum eu nu pricep o treaba, de ce sunt asa stresate unele tipe sa zica la toata lumea ca se marita? Vorbim despre oameni pe care nu ii cunosc asa de bine incat sa ii invite la nunta si vorbim despre discutii neprovocate. Oare ce isi imagineaza o astfel de viitoare doamna ca vor crede cunostintele respective? Vor sa isi arate fericirea sau sa provoace invidie? Pentru mine e un mister.
Plus ca nu inteleg ce e asa special ca te mariti? Multa lume o face, nu e asa neobisnuit.
