Ma trezesc sambata dimineata la o ora indecenta, ma sui mormaind in masina, fac efortul sa conduc, eu sofer de duminica, parchez langa Teatrul National in parcarea taximetristilor. Cobor, un taximetrist se uita urat la mine si ma intreaba ce fac. Imi iau fata de ingeras peste fata de om terminat de somn si imi cer scuze ca ma grabesc si revin in 15 minute. Taximetristul ma lasa in pace. Bun. Ajung la Teatrul National si gasesc o coada. Normal. Dupa ceva vreme reusesc sa iau bilete la Barrymore, randul 2 pe mijloc. Ma duc acasa si ma culc la loc.
Mergem la teatru. Dupa cum spuneam randul 2. Aproape sa inceapa spectacolul intra in sala cei care nu au locuri si stau pe scari. Multi dintre ei isi lasa gentile si hainele in spatele sarii. Vine Barrymore si incepe piesa. Este povestea unui actor american care fusese genial dar nu mai poate sa joace pentru ca a imbatranit si bea prea mult. Piesa e in mare parte un monolog.
Dupa o vreme incep sa ma intreb daca Barrymore joaca ca e beat sau chiar e beat. Ma gandesc ca e imposibil sa fie beat dar chiar parea beat. Uit insa de dilema mea, Barrymore rade, danseaza, plange, mai rade. In momentul cand Barrymore ne povestea ceva tragic despre famile, cand statea intr-un colt al scenei si isi scotea machiajul dupa ce “jucase”, actorul din el isi termina treaba si Barrymore rememora un moment tragic. Ei bine, suspans, suna un mobil. Mobilul era in spatele scenei, stapana mobilului pe scari in primul rand, a durat ceva pana sa ajunga la mobil. Barrymore trebuie sa se opreasca pentru ca telefonul suna prea mult. Si intre doua beep-uri, fara ca cel de pe scena sa se miste un singur pas, cat si-a intors capul catre sala, Barrymore a disparut si a ramas Stefan Iordache. Imi e imposibil sa spun ce a facut, dar Barrymore a disparut. Absolut incredibil cum a iesit din personaj, asa am realizat ca vedeam mai devreme pe Barrymore, cel lucrat din zeci de gesturi si din zeci de expresii ale fetei, imperceptibile individual dar care construiau un personaj. Acest moment, cand a cazut masca m-a facut sa vad masca. A fost cel mai bun moment de teatru pe care l-am vazut vreodata.
Stefan Iordache nu a spus nimic, cand intr-un tarziu telefonul a incetat sa sune, si-a intors din nou privirea de la sala, a stat un moment pe ganduri si apoi Barrymore a revenit. Dupa cateva momente iar mi se parea beat :)
Am vazut dupa un an aceeasi piesa la Bulandra cu alt actor, alta regie. Mi-a fost imposibil sa vad altceva decat o piesa proasta si nereusita. Nu stiu daca a fost asa, insa acesta nu era Barrymore pe care imi spusese mie intr-o seara cateva povesti din viata lui. Era un tip care nu dansa, nu radea, nu plangea, spunea doar aceleasi povesti pe un ton relativ monoton. Statea pe un scaun de bar in mijlocul scenei si parca se juca cu o umbrela. Sau umbrela era din cealalta piesa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu